Sahara! Pentru oricine, cuvântul acesta evocă deşertul: un pustiu de nisip şi piatră, cu soare arzător, o lume aproape sterilă, încinsă şi uscată până la nimicirea a tot ce e viu. În obstinaţia cu care ne agăţăm de această imagine, uităm că în Sahara există totuşi viaţă – câteva animale şi plante miraculos adaptate acestor condiţii extreme -, că există şi oaze în care apa hrăneşte plantaţii, animale şi oameni şi ocroteşte de secole viaţa în aşezări umane. Cu atât mai puţin ne-am putea imagina întreaga Sahară ca pe o câmpie verde şi fertilă. Şi totuşi, acest ţinut, care e acum, pentru noi toţi, DEŞERTUL, a fost cândva – în urmă cu câteva mii de ani –, o imensă întindere înverzită, mustind de sevă, mişunând de animale şi locuită de oameni ce se bucurau de această abundenţă şi trăiau pe seama ei. Ce s-a întâmplat cu acel paradis?
Ultima perioadă de luxurianţă a Saharei a durat de acum aproximativ 7.500 de ani până în urmă cu vreo 3.000 de ani. Dar, oricât de neobişnuit ne-ar părea, comparativ cu starea actuală a acestei regiuni, nu a fost un eveniment unic. A fost un episod dintr-un "serial": mai multe astfel de perioade s-au succedat în istoria geologică a regiunii. Faze în care Sahara a fost verde şi umedă au alternat cu perioade uscate, în care Sahara a căpătat înfăţişarea deşertică pe care i-o cunoaştem azi, uneori devenind un deşert chiar mai întins decât în prezent.
Cu ajutorul datelor geologice, oamenii de ştiinţă au putut identifica mai multe astfel, de perioade umede, dintre care trei s-au succedat în nordul Africii în decursul ultimelor 120 de milenii şi au avut un impact semnificativ asupra biodiversităţii celor trei continente ale Lumii Vechi.
.Pluvialul Abbassia a început acum aproximativ 120.000 de ani şi a durat ca. 30.000 de ani.
.A urmat o lungă perioadă secetoasă, după care, acum 50.000 de ani, în Paleoliticul superior, a început un nou interval cu ploi abundente, care a durat cca. 20.000 de ani, încheindu-se în urmă cu 30.000 de ani.
.Cea mai recentă perioadă umedă a survenit în perioada neolitică; specialiştii o numesc subpluvialul neolitic. În acest interval, au căzut precipitaţii bogate (deşi nu atât de abundente ca în cele două perioade umede precedente, de unde şi denumirea de subpluvial dată acestei ultime perioade ploioase). Subpluvialul neolitic a survenit după încheierea ultimei perioade glaciare;
[b]cauza ar fi fost, spun climatologii, o modificare a înclinării axei Pământului, care a apropiat planeta de Soare, suficient pentru a duce la creşterea temperaturilor. Paradoxal, primind mai mult Soare, Sahara a devenit mai umedă, datorită formării musonilor: aerul de deasupra uscatului, încălzindu-se, se ridica, fiind înlocuit de aer venit dinspre ocean, mai răcoros şi mai umed, care aducea ploaie.[/b] Aceste schimbări în regimul musonilor au făcut ca, timp de mii de ani, aceste vânturi umede să aducă ploi îmbelşugate deasupra Saharei.
Începând în urmă cu 7 milenii, acest fenomen s-a manifestat puternic (cu căderi abundente de precipitaţii) timp de 2000 de ani, după care intensitatea a scăzut treptat, până la instalarea unei perioade secetoase, în urmă cu cca. 3.500 de ani. De atunci, regiunea s-a aridizat treptat, iar Sahara a (re)devenit deşertul pe care îl cunoaştem azi.
În cursul acestei ultime perioade umede, civilizaţia umană se dezvoltase considerabil în nordul Africii, iar acest ultim pluvial a avut o mare importanţă pentru populaţiile umane din această regiune. În timpul lui, au prosperat aşezările şi activităţile oamenilor. După încheierea lui, de la un secol la altul deşertul s-a extins, forţând oamenii să se retragă spre marginile Saharei sau să se refugieze în puţinele oaze rămase verzi.
Dar, în cele câteva milenii de abundenţă, regiunea aceasta ar fi părut oricui un paradis fremătând de viaţă. Lacurile erau mult mai mari, existau mai multe râuri, iar vegetaţia verde, luxuriantă, acoperea câmpiile şi colinele. În zonele înalte din mijlocul Saharei, azi nişte dealuri sterpe şi pietroase, pantele erau acoperite de păduri de stejari şi nuci, de tei şi ulmi, de măslini, ienuperi şi pini, spune Roland Oliver, profesor de istorie africană la Universitatea din Londra. Apele pline de peşti curgeau prin câmpii înierbate, pe întinderea cărora mişunau milioane de animale.
Elefanţi, girafe, bivoli, fel de fel de alte erbivore prosperau pe seama vegetaţiei bogate, a cărei creştere era susţinută de abundenţa de ploi. Sahara era o savană vibrând de viaţă, aşa cum sunt savanele de azi ale Africii în anotimpul ploilor.
http://www.descopera.ro/natura/9200454-pe-vremea-cand-sahara-era-verde-si-roditoareSi o confirmare a ceea ce a spus supercell:În timp ce Sahara este azi un deşert, poate că în vechime, o mică diferenţă în orbita Pământului,
a adus sezonul musonului mai departe spre nord, udând peisajul luxuriant cu lacuri, cu animale şi oameni din ceea ce era Sahara Verde.
http://www.revista-informare.ro/showart.php?id=113&rev=4Totusi, trebuie sa stiu exact ce conditii trebuie indeplinite pentru ca musonul sa urce atat de mult. Si intriga...de ce acum nu e asa? Cat mai lipseste sau ce mai lipseste? E ceva lipsa, caldura ar fi. Sau, fenomenul nu se poate intretine mult timp...(desi undeva imi spune ca ar fi durat 30 000 de ani Abbassia...)Se declanseaza la sfarsitul une perioade glaciare, dar tocmai caldura usuca apoi totul...Probabil ca e nevoie de un ocean rece, rece.
Geologic vorbind nici 100 000 de ani nu e mult. Conditiile geologice tot cam asa erau.